Mi-a placut intotdeauna intunericul. Micuta fiind, aveam coltul meu de casa intunecat unde ma ascundeam sa-mi tes taina gandurilor. Mi-era bine acolo, lipsita de priviri cercetatoare, de cotidian si de lume... eram eu si-ntunericul. Acolo puteam sa visez ce aveam sa devin cand voi creste, ce-mi doresc si ce-astept de la viata. In acelasi coltisor de lume puteam sa-mi astern rime, lacrimi ori visuri.
Am crescut si-am iesit la lumina... sa cunosc oameni si fapte, sa invat si sa-ntreb. M-am departat de acel coltisor ce ma fermeca prin tanjeala de-a ma tine ancorata in mine. Am crescut, am fugit dupa a sti si a face... dupa a rezolva si a transforma. Am devenit mare si uneori in pozitia de-a invata chiar pe altii, de a-i intoarce spre sine...
Putine clipe le-am mai trait pe-nserate, lasandu-i pe toti la o parte ca sa raman doar eu si cu mine. Ma sperii uneori la ideea de-a fi doar cu mine. Caci ma stiu ce fel de critic mi-as fi si ma doare... si-apoi... la ce bun sa-mi fac atatea procese cand altii n-au pic de pasare de ei ori ce fac... pendulez intre a ramane cu altii, caci ei par ferice si a ma intoarce in mine...
Astazi nu-mi planificasem sa raman pe-ntuneric... si nicidecum intr-o seara de iarna... caci pentru mine decembrie este vulnerabilizant, este autentic in durere si bucurie... decembrie este pentru suflet si oameni de suflet. In seara aceasta, am ramas in bezna... si-mi dau seama ca-mi vine sa plang... pentru azi, pentru maine... pentru mine... imi este atat de copilul de mine!
